Contrareforma și Spiritul Penticostalismului


Penticostalismul

Încă din vremea Reformei, Biserica Romano-Catolică a desfășurat acțiuni prin care să aducă Bisericile Protestante în sânul ei, redobândind astfel poziția de autoritate spirituală. Mulți oameni care erau circumspecți în ce privește Roma și căile ei, au îmbrățișat noua libertate protestantă cu brațele deschise. Deși suspiciunea asupra Romei s-a menținut destul de intens până înainte de 1960, odată cu trecerea anilor, mulți au început să creadă că influența și puterea Romei au fost sfărâmate. Evanghelistul și autorul creștin Grattan Guinness prezintă această suspiciune în primul capitol al cărții sale Romanism and the Reformation.Concilio_Trento_Museo_Buonconsiglio

Observăm cum Roma își începe Contrareforma cu introducerea de doctrine false pentru a contracara mărturia directă a reformatorilor asupra identității lui Antichrist. Preterismul, futurismul, raționalismul german, critica superioară, toate au fost introduse prin catolici sau teologi iezuiți. Încetul cu încetul aceste credințe au început să infiltreze bisericile protestante și să otrăvească credința creștinilor.

În timp ce protestanții au rămas vigilenți cu privire la catolicism în America, chiar opunându-se vizitei Papei în America în timpul mandatului de președinte a lui Ronald Reagan, ei nu au fost tot atât de vigilenți față de infiltrarea tăcută a doctrinelor false în rândurile lor.

De ce a avut Contrareforma un succes răsunător?

Răspunsul, dacă suntem sinceri cu noi înșine, este că protestanții au încetat să-și mai citească Biblia, și s-au complăcut într-o stare de mulțumire de sine. Biblia ne spune că amăgirea și înșelarea joacă un rol major în timpul sfârșitului : Cu aceste semne i-a înșelat pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei (Apocalipsa 19:20 NIV).

Înainte de 1960 Contrareforma Romei a fost în mare parte realizată prin introducerea de doctrină nouă. Însă pe la începutul secolului al XX-lea bisericile care au ieșit din Reformă au început să se îndrepte spre ecumenism și astfel în 1948 a fost format Consiliul Mondial al Bisericilor, cuprinzând majoritatea Bisericilor Protestante, dar excluzându-le pe cele Ortodoxe și Catolice.

Papalitatea avea nevoie de un plan bine pus la punct pentru a înfrânge prejudecățile împotriva Romei care încă mai dăinuiau în mințile multora. Conciliul Vatican II din 1960 a schimbat modul în care oamenii percepeau catolicismul. Nicio doctrină romană nu trebuia să fie modificată, în schimb oamenii trebuiau îndepărtați de problemele doctrinare și introduși într-o religie bazată pe experiență. De fapt, Penticostalismul consolidează stâlpii Catolicismului. Cardinalul Joseph Suenes, unul din arhitecții principali ai întrunirilor de la Vatican II, a spus : „De când am avut această experiență (carismatică), fidelitatea mea pentru Sfântul Părinte ca Vicar al lui Hristos în lume, s-a intensificat și întărit. Recunoștința mea pentru Maria ca, co-răscumpărătoare și mediatoare a mântuirii mele este garantată. Aprecierea Mesei (liturghiei) ca sacrificiu a lui Hristos a fost acum consolidată.

Spiritul ecumenic, deja manifestat în Protestantism, a deschis calea pentru un spirit de unitate bazat mai degrabă pe emoție decât pe adevăr, direcționându-i pe cei ce merg la biserică. Însă fără o temelie construită pe adevăr, unitatea aceasta este aleatorie și înșelătoare.

Adevărata unitate se poate baza doar pe Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să studiem cu atenție pentru a distinge adevărul de eroare. Deși expunerea erorii este un exercițiu dureros, nu este intenția vreunuia dintre articole să denigreze credința cuiva. Oricum ar fi, este vital ca noi să studiem Scripturile și să ne aliniem viețile noastre cu adevărul.

Penticostalismul Catolic

Apariția mișcării carismatice în prima jumătate a secolului al XX-lea a jucat un rol central în aducerea bisleaderericilor împreună. Penticostalismul este o parte cheie a mișcării carismatice. În timp ce gândirea carismatică a început să se dezvolte la începutul secolului, aceasta a fost implementată în creștinism prin lucrarea Conciliului Vatican II și a mișcării ecumenice. 

În prima parte a anilor 1950 David du Plessis a crezut că Dumnezeu la chemat ca secretar al Conferinței Penticostale Mondiale (acum Pentecostal World Fellowship) pentru a face joncțiunea cu Consiliul Mondial al Bisericilor. De atunci încolo, el a jucat un rol principal în cercurile ecumenice.

Încă din anii 1960 pătrunderea Penticostalismului în alte denominații protestante și ortodoxe a fost dramatică. James Dunn scrie despre aceasta : „Acceptarea Penticostalismului de către liderii Consiliului Mondial marchează începutul când creștinismul tradițional a primit cu adevărat această ramură entuziastă de credință și închinare ca o expresie validă și importantă a creștinismului.”[1]

Anterior, astfel de forme ale creștinismului erau mai degrabă persecutate sau înfloreau doar în afara bisericii organizate. Însă mișcarea carismatică în mod progresiv a doborât multe dintre aceste bariere de ambele părți. Aceasta s-a împrăștiat în toate clasele tradiționale ale societății și părtășiilor creștine. Penticostalismul catolic în particular a adus cu sine respectul pentru autoritate, sacramente și tradiție care lipseau din penticostalismul clasic…

Cei ce aparțin de Penticostalismul clasic sunt încă îngrijorați de noile dezvoltări. Totuși, în anii recenți mulți lideri ai bisericilor naționale și-au schimbat părea de la un precaut „nu comentez” la ideea că mișcarea carismatică este cea mai bună speranță pentru reînnoirea Bisericii.

Interesant de observat este cum Penticostalismul Catolic conduce spre o creștere a reverenței față de autoritatea papală, venerarea Mariei și a fortificării doctrinei catolice atât în rândurile catolicilor cât și printre protestanți. Redeșteptarea și creșterea Bisericii Catolice din ultimele decenii este parte a unei redeșteptări religioase mult mai ample, care are loc în întreaga lume.

Dovezi ale acestei redeșteptări includ modul în care ocultismul și religiile Asiei au sosit și au înflorit în Occident, resurgența islamică în unele zone ale Africii, Malayezia și Pakistan; revitalizarea Budismului în Thailanda, Vietnam, Cambodgia, Burma și Sri Lanka; a Hinduismului în India și a Shintoismului în Japonia; Spiritismului în Brazilia; și a Sokka Gakkai în Japonia.

Profesorul Hollenweger de la Universitatea din Birmingham afirmă următoarele:

„Mișcarea Carismatică are un potențial extraordinar pentru a crea încredere și pentru a distruge suspiciunea dintre diferite grupuri aflate in conflict, de a furniza o platformă pe care oamenii să discute deschis și cu onestitate fără a fi polarizați … Deja prin aducerea împreună a Romano Catolicilor și a Protestanților, mișcarea carismatică a făptuit miracole”[2].

Penticostalismul s-a extins la nivel mondial ca un foc. Întrebarea care totuși se ivește în minte este: Întrunește mișcarea penticostală criteriul biblic cu privire la manifestarea Duhului?

Mișcarea Carismatică

În același deceniu în care Conciliul Vatican II a introdus religia bazată pe experiență și mișcarea carismatică, ca cheie a unității, lumea creștină a experimentat o trezire dramatică. Mișcarea carismatică, care prima dată a apărut la trecerea dintre secole, s-a răspândit ca un foc prin Statele Unite și apoi în restul lumii.

În perioada timpurie a anilor 1960 Biserica Penticostală încă privea romano-catolicismul cu suspiciune. Totuși prin 1965 Reverendul Erwin Prange a scris : „recent am fost la un serviciu religios romano-catolic, episcopalian și luteran … și sunt convins că semnificația de bază a Reînnoirii Carismatice este reunificarea bisericilor.”[3]

În mai 1975 Papa Paul al VI-lea a vorbit la Conferința Internațională pe tema Reînnoirii Carismatice Catolice, încurajând audiența să caute reînnoirea și să rămână ancorați in Biserică.

„Nimic nu este mai necesar pentru această lume din ce in ce mai secularizată decât mărturia unei «reînnoiri spirituale» prin care să vedem Duhul Sfânt înaintând în cele mai diverse zone și contexte … Cum ar putea să nu fie această «reînnoire spirituală» o «șansă» pentru Biserică și pentru lume? Și cum, în acest caz, ar putea cineva să nu facă totul pentru a se asigura ca va fi așa?”[4]

În 1988-89 Rusia a deschis ușa pentru mișcarea carismatică prin emiterea de vize pentru predicatori carismatici de prim rang pe plan mondial. Acești predicatori au ținut adunări de masă în USSR. Printre aceștia a fost invitat și Pastorul Ray McCauley de la Biserica Biblică Rhema din Africa de Sud.

Odată cu trecerea anilor, catolicii și protestanții s-au apropiat unii de alții din ce în ce mai mult prin liturghie și prin mișcarea carismatică.

În 1967, facultatea și studenții de la Universitățile Catholic Duquesne și  Notre Dame s-au rugat pentru darurile Duhului. Sute de aderenți ai credinței catolice au primit ceea ce ei au cerut și mișcarea catolică carismatică a fost născută.

Papa Paul al VI–lea a fost prima dată constrâns să condamne mișcarea carismatică în Biserica Catolică. Însă în 1975, la o adunare de 25.000 de oameni în Catedrala Sf. Petru din Roma, Papa Paul al VI-lea a lăudat reînnoirea spirituală. Christianity Today a spus despre această întrunire:

„Episcopi, arhiepiscopi și cardinali, luptându-se să-și țină pălăriile pe cap ca să nu le cadă pe jos, cântau și dansau în extaz, îmbrățișându-se unul pe altul, ridicând mâinile spre cer. Discursul Papei Paul al VI-lea a fost marcat de extaz.”[5]

Cardinalul Catolic Joseph Suenens ne relatează experiența sa carismatică:

„De când am avut această experiență (carismatică), fidelitatea mea pentru Sfântul Părinte ca Vicar al lui Hristos în lume, s-a intensificat și întărit. Recunoștința mea pentru Maria ca co-răscumpărătoare și mediatoare a mântuirii mele este garantată. Aprecierea Mesei ca sacrificiu a lui Hristos a fost acum consolidată.

De la înființarea mișcării carismatice în interiorul Bisericii Romano-Catolice, bisericile protestante și ortodoxe și-au schimbat atitudinea față de admiterea catolicilor. Conform cu Tim Dowley „apariția Bisericii Romei ca un partener în discuțiile ecumenice și impactul mișcării carismatice, a schimbat în mod complet relațiile ecumenice.“[6]

 


[1] Tim Dowley, Introduction to the History of Christianity (Fortress Press, 2006): 650.

[2] Dimensions (Decembrie 1975).

[3] Erwin Prange, Full Gospel Businessmen’s Voice (April 1965): 7.


[4] What the Catholic Church says about the Catholic Charismatic Renewal Movement,” Vancouver Catholic Charismatic Renewal Services Leaflet.

[5] Christianity Today (June 6, 1975).

[6] Tim Dowley, Introduction to the History of Christianity (Fortress Press, 2006): 621.

Comments & Responses

Leave a Reply