Cele două legăminte


După cum Biblia ne prezintă două legi – una neschimbătoare şi veşnică, iar cealaltă trecătoare, provizorie – tot astfel sunt două legăminte. Legământul harului a fost făcut întâia dată cu omul în Eden, când, după cădere, s-a dat o făgăduinţă divină – că sămânţa femeii urma să zdrobească capul şarpelui. Legământul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare şi sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinţa în Hristos. Li se făgăduia, de asemenea, viaţa veşnică, cu condiţia credincioşiei faţă de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nădejdea mântuirii.
Acelaşi legământ a fost reînnoit faţă de Avraam în făgăduinţa:

„Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (Geneza 22: 18).

Această făgăduinţă arăta spre Domnul Hristos. Aşa a înţeles-o Avraam (vezi Galateni 3:8, 16) şi şi-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea păcatelor. Credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. Legământul cu Avraam menţinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arătat lui Avraam şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (Geneza 17: 1). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la servul Său credincios a fost: „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele” (Geneza 26: 5). Şi Domnul i-a spus: „Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine, din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine” (Geneza 17: 7). Deşi acest legământ a fost făcut cu Adam şi reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduinţă a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credinţă; şi cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voinţa divină, aşezându-i într-o poziţie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu.
Un alt contract – numit în Scriptură „vechiul legământ” – a fost încheiat între Dumnezeu şi Israel, la Sinai, şi a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legământul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos şi a fost numit „al doilea” sau „noul” legământ, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vărsat după sângele primului legământ. Faptul că noul legământ era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea că a fost confirmat atunci atât prin făgăduinţă, cât şi prin jurământul lui Dumnezeu, cele „două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6: 18).
Dar, dacă legământul avraamic conţinea făgăduinţa mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere puterea şi mila Sa, pentru ca ei să fie făcuţi să-L iubească şi să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roşie, unde, fiind urmăriţi de egipteni, scăparea părea că este imposibilă. Aceasta pentru ca ei să-şi poată da seama de totala lor neputinţă, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum şi de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluţi de iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Şi-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecătoare.
Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei şi al corupţiei, ei nu aveau o concepţie dreaptă cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu, la păcătoşenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înşişi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum şi la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea trebuia să le înveţe.
Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Şi-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa şi făgăduinţa unor mari binecuvântări, cu condiţia ascultării: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu…. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exod 19: 5-6). Poporul nu şi-a dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Având impresia că sunt în stare să realizeze propria lor neprihănire, au declarat: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul” (Exod 24: 7). Ei au fost martori ai proclamării Legii într-o măreţie înspăimântătoare şi au tremurat de groază înaintea muntelui; şi, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia lor şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic şi preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ.
Condiţiile „vechiului legământ” erau: ascultă şi vei trăi. „Să le împlinească omul, ca să trăiască prin ele” (Ezechiel 20: 11; Leviticul 18: 5); dar „blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia şi cine nu le va face” (Deuteronomul 27: 26). Noul legământ a fost întemeiat pe „făgăduinţe mai bune” – făgăduinţa iertării păcatelor şi a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima şi a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. „Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor … le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31: 33-34).
Aceeaşi Lege care a fost săpată pe tablele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să încercăm să realizăm propria noastră neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispăşire pentru păcatele noastre. Ascultarea Lui este primită ca fiind a noastră. Apoi, inima renăscută prin Duhul Sfânt va aduce „roadele Duhului”. Prin harul lui Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisă acum în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla aşa cum a umblat El. Prin profet, El declară despre Sine: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40: 8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: „Tatăl Meu nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8: 29).
Apostolul Pavel arată lămurit legătura dintre credinţă şi Lege în cadrul noului legământ. El zice: „Fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos”. „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum, noi întărim Legea.”. „Căci lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere” – ea nu putea să-l îndreptăţească pe om, pentru că, în natura sa păcătoasă, el nu putea să ţină Legea – „Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 5: 1; 3: 31; 8: 3-4).
Lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi în toate timpurile, deşi sunt diferite trepte de dezvoltare şi diferite manifestări ale puterii Sale, pentru a putea face faţă nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima făgăduinţă a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale şi iudaice şi ajungând până în vremurile noastre, are loc o desfăşurare progresivă a scopurilor urmărite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile şi ceremoniile legii iudaice este acelaşi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învăluiau fiinţa Sa divină s-au dat la o parte; ceaţa şi umbrele au dispărut şi Isus, Răscumpărătorul lumii, Se descoperă. El, care a proclamat Legea pe Sinai şi care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelaşi care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii şi profeţilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta”. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Deuteronomul 6: 4-5; Leviticul 19: 18). În ambele dispensaţiuni, Învăţătorul este acelaşi. Cerinţele lui Dumnezeu sunt aceleaşi. Căci toate pornesc de la Cel, „în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1: 17).

Comments & Responses

Leave a Reply