Gândirea lui Saul: prototip al teologiei creștine – partea a III-a


În părțile trecute ale acestui studiu am vorbit despre faptul că Saul privea ca o amenințare apariția ”partidei” care îl avea ca învățător pe Isus Hristos. Cele două motive analizate erau cele privitoare la modul în care creștinii se raportau la tăierea împrejur și la Lege. Acum ne vom ocupa de o parte a Legii care nu avea un caracter moral, ci unul expiator pentru înțelegerea lui Saul. Este vorba de acele ceremonii religioase care erau cerute de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și necurățiilor. Nu ne propunem să facem o analiză detaliată, ci doar să vedem cum s-a schimbat percepția lui Saul, și cum a văzut el aceste ritualuri după convertirea lui.

Vom folosi ca punct de plecare unul dintre cele mai clare texte din Noul Testament care face referire la acest lucru.

„Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” Galateni 3: 24

Dar în ce fel este Legea un îndrumător spre Hristos? Să luăm spre exemplu porunca dată lui Adam și Evei în Eden. Să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului (Geneza 2: 7). Neascultând de această poruncă omul se face astfel vinovat de încălcarea unui Legi Divine și trebuie să moară pentru că plata păcatului este moartea.

„Fiindcă plata păcatului este moartea…” Romani 6: 23 

Dar Dumnezeu a oferit celor doi o șansă și prin aceasta ei pot fi iertați și readuși la starea de la început. Acest lucru se realizează prin Isus Hristos, a cărui jertfă înlocuitore reprezintă plata pentru păcatele noastre. Încălcarea poruncii indica nevoia pe care o aveau cei doi – nevoia unuia care să ia asupra Lui plata păcatului, pentru că ei nu puteau plăti, ci trebuiau să moară. Astfel, toate celelalte porunci ca: să nu furi, să nu preacurvești, să nu poftești, să nu mărturisești strâmb, etc., sunt un îndrumător spre Hristos, pentru că omul prin firea lui le încalcă, iar această încălcare conduce pe om la înțelegerea că are nevoie de Hristos dacă vrea să trăiască mai departe și să nu moară din cauza păcatului.

În grădina Edenului Dumnezeu instaurează sistemul jertfelor, sistem care nu era necesar în lumea pură de dinainte de păcat. Adam a înțeles că era imposibil ca el și Eva să mai fie primiți de Dumnezeu. Însuși Dumnezeu le spusese că vor muri în ziua în care vor mânca din pom. Dar, în marea lui dragoste pentru ființa făcută după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu decide că poate accepta ca altcineva să plătească prețul păcatului – moartea – în locul celor doi. Acesta nu putea fi decât Fiul Lui, El însuși membru al Dumnezeirii. În ziua în care Adam și Eva au păcătuit ei și-au acoperit goliciunea cu haine din frunze. Dar în aceeași zi Dumnezeu le-a făcut haine de piele. În Eden a murit cineva – un animal. Moartea acestui animal simboliza moartea înlocuitoare a Domnului Isus Hristos. Orice ceremonie de dinainte de Sinai, pentru individ, sau după Sinai, pentru individ și popor, prin care era asigurată iertarea de păcat și necurății era un simbol al iertării prin Isus Hristos. Sanctuarul de pe pământ era făcut după cel ceresc. Sărbătorile erau o trimitere spre lucrarea de slujire în favoarea păcătosului a lui Isus Hristos. Din acest motiv și legea ceremonială era un îndrumător spre Hristos. Legea morală ne arată ca noi avem nevoie de Hristos, iar cea ceremonială ne arăta cine este Hristos.

Aici s-a încurcat Saul. El a crezut că păzirea legii îi asigură mântuirea, iar dacă păcătuiește undeva jertfa animalului îi asigură iertarea. Pentru el, Mesia, era doar un conducător civil care va aduce națiunea iudaică în fruntea celorlalte. Lacuna aceasta în înțelegere caracterizează și o parte a teologiei creștine, care afirmă că mântuirea în vechiul legământ era asigurată de păzirea legii și de ispășirea obținută prin jertfirea animalelor. Întotdeauna mântuirea a fost numai prin Hristos, iar Pavel a înțeles că toate sărbătorile ceremoniale (nu se include porunca a patra din decalog care este morală și era în funcțiune încă de la creațiune), slujbele preoțești și chiar Sanctuarul erau un îndrumător spre lucrarea Domnului Isus, jertfa Lui și Sanctuarul din ceruri.

„Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot, care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.” –  Evrei 8 : 1-2

 

„… tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora…” – Evrei 9: 28 

 

„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.” – Evrei 10: 1

 

„Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” – Evrei 10: 16

Înțelegerea greșită a acestor lucruri l-a făcut pe Saul să tragă concluzia că există o confruntare între Lege și Evanghelie, și astfel era pe care să-și piardă mântuirea, dar atunci când Dumnezeu i-a deschis ochii, Pavel a înțeles că Evanghelia este, pe lângă vestea cea bună a iertării, și vestea cea bună a așezării Legii în inima omului. Care Lege? Aceea care se găsește scrisă pe paginile Sfintelor Scripturi

Partea a II – a

Comments & Responses

Leave a Reply